Cultură

Biserica de lemn din Curechiu

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” sat Curechiu, comuna Bucureșci, județul Hunedoara, a fost construită în jurul anului 1785. Figurează pe lista monumentelor istorice

Istoric
Localitatea Curechiu a rămas cunoscută in istorie ca prim loc de adunare al țăranilor zărăndeni răsculați, conduși de Crișan.

Biserica cu hramul “Sf. Nicolae” din satul Curechiu are dimensiuni ample, un plan dreptunghiular, cu absida de răsărit decroșată, poligonală, cu cinci laturi. Deasupra pronaosului se ridică o clopotniță impresionantă, cu dublu foișor. Atât acoperișul, cât și clopotnița și fleșa acesteia, sunt învelite în șiță. Pereții nu păstrează urme de pictură. Pictura tâmplei, inclusiv a registrului împărătesc, a fost realizată în anul 1788, în ea recunoscându-se penelul zugravului Popa Ioan din Deva. Biserica are cel mai valoros patrimoniu mobil dintre toate bisericile de lemn hunedorene, format din zeci de icoane pe lemn și sticlă de o valoare inestimabilă.

Trăsături
Este un edificiu de plan dreptunghiular, cu absida pentagonală decroșată; turn-clopotniță impunător, ridicat deasupra pronaosului, este prevăzut cu doua foișoare deschise suprapuse și cu o fleșă zveltă. Pisaniile de pe ancadramentele celor două intrări, una amplasată pe latura sudică, iar cealaltă pe latusa apuseană, menționează că “s-au făcut aceasta biserică, anul 1785, fev în 14 zile”, prin osteneala meșterilor ,,Rancea Urs și Rancea Crăciun și Simion Dia” din Brăzești (sat de pe Valea Arieșului); preot era, la acea dată, Iosif Popovici.

Peretii, tencuiți până la restaurarea din anii 1969-1970, nu mai păstrează urme de pictură, dar prezența acesteia nu trebuie exclusă, cu atât mai mult cu cât tâmpla, realizată în 1788, păstrează pecetea inconfundabilă a penelului „popii” Ioan Zugravul din Deva. Ca prestol este folosită și astăzi stela funerară romană, adusă de la Germisara.

Din patrimoniul lăcașului făcuseră parte mai multe icoane mobile pe lemn (unele au aparținut vechilor biserici dezafectate din satele Bucureșci și Șesuri, fiind semnate de pictorii Constantin din Râșca, Ioan din Ardeu și Stan din Rășinari) și sticlă (provenite din centrele artistice de la Nicula și Laz); ușile impărătești au fost pictate în 1872.

Edificiul, sfințit la 5 noiembrie 2000, în urma unei ample renovări, este atestat de conscripțiile anilor 1805 și 1829-1831. În preajma cunoscutei răscoale țărănești din 1784-1785, înaintașa bisericii actuale, menționată în tabelele recensămintelor ecleziastice din 1733, 1750 și 1761-1762 și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773), a fost dezafectată cultului; potrivit tradiției, fusese ridicată prin anii 1630-1636.

Biserica de lemn din Rovina

Istoric și trăsături

Biserica a fost construită în anul 1780 din bârne de stejar. Bârnele din pereți au fost cioplite din bardă, lăsând între ele multe spații libere care au necesitat tencuirea pereților în exterior. Biserica este de tip sală, având o împărțire tipică: pronaos, naos, altar. Primele două spații au intrări directe din exterior prin uși joase, ce permit intrarea în edificiul de cult numai cu capul aplecat. Prima cameră e destinată femeilor, iar cea de-a doua, în imediata apropiere a zonei altarului, e destinată bărbaților. În biserica bărbaților a existat un cor ce ulterior a fost dărâmat, astfel biserica devenind mai spațioasă și mai luminată. Biserica a fost inițial acoperită cu șindrilă ce treptat s-a deteriorat; în anul 1927 turnul a fost acoperit cu tablă, iar în 1965 și navei i-a fost schimbată învelitoarea.

Din cauza tasării pământului în partea de vest a bisericii, în zona turnului, acesta s-a înclinat spre nord. În anii 1960-1961 s-a făcut o primă campanie de restaurare și conservare ce a cuprins: refacerea verticalității turnului, înlocuirea completă a tencuielii, înlocuirea învelitoarei de tablă cu una de șindrilă, construirea unui zid de sprijin în partea de vest.

Mobilierul este original, precum și o serie de obiecte de cult valoroase. Deteriorat astăzi, registrul împărătesc al tâmplei este opera unui zugrav format în atmosfera artistică brâncoveneascaă sud-carpatică; iconostasul a fost renovat în secolul al XIX-lea. Decorul inițial, păstrat fragmentar din pricina văruirii suprafeței interioare a bârnelor, este asociat cu penelul zugravului Ioan Cuc din Lupșa (județul Alba). În 1919 ansamblul a fost supus intervenției pictorului George Zimon Pop.

Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) menționează lăcașul în dreptul localității “Felso Bucuresd” (Bucureșcii de Sus); în conscripțiile anilor 1805 și 1829-1831 figurează la “Bukurest” sau “Bukuresty”. Din motive necunoscute, recensămintele secolului al XIX-lea nu-I atestă prezența.

Biserica a fost mutată de pe un deal alăturat pe locul pe care se află în prezent, putând fi observate în elementele structurale de lemn fostele decroșuri de îmbinări. Cu puțin timp în urmă biserica a fost trăsnită, paratrăsnetul dovedindu-se ineficient. Astfel biserica a fost cuprinsă de flăcări la interior; incendiul fiind depistat la timp, avariile au fost minore. A fost afectat peretele dintre naos și pronaos, iar o cruce de lemn aflată pe acest perete a fost ocolită de flăcări și de fum, rămânând intactă.